„Metoda investigaţiei ştiinţifice nu este altceva decât expresia unui mod necesar de funcţionare a minţii umane.”
Thomas Henry Huxley- 1863

Ideea fundamentală a eseului nostru este relevată de citatul introductiv, care ne permite să intervenim pro domo, spunând că, metoda investigaţiei ştiinţifice nu este altceva decât expresia unui mod necesar de funcţionare a minţii specialiştilor în investigaţii criminale.

În consideraţia ideii fundamentale tragem concluzia că, sintagmele „metoda investigaţiei ştiinţifice” şi „metoda investigaţiei criminale” pot fi puse în concordanţă, astfel încât valorile caracteristice unuia să poată fi obținute din valorile corespondente caracteristice celuilalte. Acesta este motivul pentru care proiectul de cercetare pentru anul 2018 a fost intitulat „Fundamentele şi Aplicaţiile Stiinţei Investigaţiei Criminale”.

Se poate remarca că titlul viitoarei lucrări cuprinde sintagma „ştiinţa investigaţiei criminale”, sintagmă care până în prezent nu a fost consacrată de literatura de specialitate, sintagmă care încă nu a intrat în vocabularul activ al specialiştilor domeniului.

Desigur, doresc să aduc în discuţie ideea investigaţiei criminale ca ştiinţă, mai precis ştiinţa descoperirii autorilor necunoscuţi, care alături de ştiinţa criminalisticii, a criminologiei, a victimologiei… formează sistemul de ştiinte cunoscut sub denumirea de Ştiinţe criminale[1].

Mai înainte, investigaţia criminală era partea de căpetenie a Ştiinţei Criminale, cu teoria modului de operare, a organizării identificării judiciare şi criminale, cunoaşterea concepţiei și acţiunea sistemelor criminale…[2]

Fără îndoială că o vreme centrul Ştiinţei Criminale a suferit o strămutare, atenţia tuturor fiind îndreptată cu deosebire către problemele procedurii penale, ale criminalisticii, criminologiei… care au reuşit să-și structureze din perspectivă fundamentală şi aplicativă cadrul legislativ, terminologia şi procedura.

În acest timp, deşi aplicaţiile investigaţiei criminale au avut caracter perpetu, viața cuvintelor specifice a rămas fără o suţinere din partea cercetării fundamentale, motiv pentru care nu beneficiază încă de un cadru legislativ, de o fixare terminologică şi pocedurală, în ciuda faptului că reprezintă o parte importantă din totalul problemelor ştiinţelor criminale iar prin obiectul său are de limpezit aplicativ elementele acţiunii criminale în scopul particularizării acesteia şi implicit al descoperirii autorilor necunoscuţi.

Definirea „investigaţiei criminale” este o problemă complexă având în vedere problematica descoperirii, multitudinea şi varietatea strategiilor profesionale pe care acest concept le include. Nu încercăm să răspundem la întrebarea, unde şi când investigaţia criminală s-a impus ca ştiinţă. Nu facem acest lucru întrucât investigaţia criminală este legendară, iar în rafturile sale se află patrimoniul descoperirii autorilor necunoscuţi. Privind acest patrimoniu desigur nu mai este necesar să mai acordăm un titlu, un grad, o decorație pe care investigaţia criminală deja o are dobândită.

Metoda ştiinţifică sau procesul ştiinţific este fundamental pentru investigaţia ştiinţifică în general. Observăm că investigaţia criminală parcurge fazele metodei ştiinţifice, adică: observarea unui fapt; formularea unei probleme; propunerea unei ipoteze şi realizarea unor experimente controlate, pentru a testa validitatea ipotezei. Trebuie să fim de acord că, investigaţia criminală împlineşte criteriile pentru cercetare ştiinţifică, respectiv: rezultatele sunt falsificabile, adică se pot testa şi verifica validitatea lor; există standarde, care asigură posibilitatea de a explica paşii care duc la o anume concluzie; respectă principiile interogaţiei sceptice şi critice în sensul unei atitudini critice faţă de rezultate şi teze proprii şi ale altora.

Remarcăm deci că, investigaţia criminală parcurge procesul cunoaşterii ştiinţifice, respectiv: observarea şi măsurarea fenomenelor; (ex. observarea elementelor acţiunii criminale) acumularea şi ordonarea materialului; (ex. fixarea rezultatelor investigative – operative); crearea de ipoteze şi modele, prognoze, stabilirea nivelului de importanţă; (ex. formularea ipotezelor de lucru şi a celor stiintifice); testarea ipotezelor modelului prin experimente; (ex. dispunerea reconstituiri, experimentelor, expertizelor); confirmarea sau infirmarea ipotezelor punerea în acord a rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate de alţii (ex. analiza rezultatelor investigative tehnice si tactice); modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcţie de rezultatul testelor şi de opiniile criticilor (ex. reluarea si dezvoltarea proceselor investigative); în cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care îndeplineşte anumite criteria (ex. promovarea operaţiunilor procesual penale).

DACĂ investigaţia criminală, împlineşte criteriile cunoaşterii ştiinţifice, ATUNCI se află într-un raport de interdependență cu semnificatul (semnificația) „ştiinţă”.

Rămâne în seama specialiştilor din cadrul Direcţiei de Investigaţii Criminale a Poliţiei Române, Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului General, Academiei de Poliţie… a cercetătorilor independenţi, de a da viaţă cadrului academic necesar aşezării pe hârtie a terminologiei şi procedurii acestei ştiinţe şi a cadrului legislativ necesar aplicării.

Noi am elaborat şi urmăm un plan privind revederea, redimensionarea şi continuarea cercetărilor în domeniul investigaţiei criminale şi al organizării acesteia, dorim să punem în acord rezultate şi teze proprii cu eventuale alte preocupări.

Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu

[1] IONEL TANOVICEANU, Tratat de drept si procedura penala 1936 – Stiința criminală își găsește astăzi expresiea în acele curente înaintate, neo-clasic și neo-pozitivist, și în tendința tot mai accentuată de a utiliza cu folos toate rezultatele definitiv dobândite ale științelor cu care ar avea contingențe. Criminologii și penaliștii sunt de acord a recunoaște științei criminale un domeniu vast și complex, alcătuit din numeroase discipline eterogene, care au de obiect studiul problemelor criminale sub variate laturi și aspecte.S-au cercetat, adeseori, autorii moderni să facă o clasificare a disciplinelor ce alcătuiesc știința criminală, dar nu s-a ajuns încă la o clasificare definitivă, una din clasificări este următoarea: Grupul disciplinelor ce au de obiect studiul cauzelor crimei: antropologie criminală, psiho-patologie criminală, sociologie criminală, statistica și demografia criminală; Profilaxia și terapeutica Criminală, sau grupul disciplinelor destinate studiuli mijloacelor de luptă contra criminalității latente și revelate, pentru a asigura prevențiunii și represiunii maximul de eficacitate: politica criminală, penologia, știința penitenciară, antropologia penitenciară, poliția științifică, etc. Știința dreptului penal, adică grupul disciplinelor ce au de studiat crima ca fenomen juridic, infracțiunea conflictul de interese juridice produs de actele criminale, consecințele juridice ale crimei – pedeapsa și reparațiune. Din acest grup fac parte dreptul penal, procedura penală, legile speciale cu caracter penal, legislația penitenciară.

[2] C.Turai, teoria şi aplicarea principiilor modus operandii;

Codul de Procedură Penală din 17 martie 1936, Art. 194 În caz de crime sau delicte grave, precum şi când făptuitorii nu sunt cunoscuţi, procurorul poate trimete denunţurile şi plângerile primite deadreptul judecătorului de instrucţie spre a face primele cercetări…

Regulamentul pentru funcţionarea serviciului de cazier şi identificare judiciară – 1936: Art. 1 – Pe lângă fiecare tribunal, la parchetul respectiv, funcţionează un birou judeţean de cazier şi identificare judiciară, sub conducerea medicului legist şi supravegherea, controlul şi răspunderea imediată a Ministerului public…