Conf. univ. dr. Neculai Spirea Zamfirescu
C.S. Andreea Zamfirescu

Cuvântul „terminologie” are două accepțiuni. Pe de o parte denumește totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-un anumit domeniu al cunoaşterii: ştiinţific, tehnic, artistic etc., pe de altă parte înseamnă studiul termenilor de specialitate, deci constituie o ramură a lingvisticii[1].

O terminologie, ca de exemplu, vocabularul investigatiei criminale, va reprezinta un ansamblu de termeni sau cuvinte specializate aparţinând grupului profesional al specialiștilor în investigații criminale, ansamblu de termeni care trebuie să se caracterizeze prin univocitate şi non-ambiguitate, adică să păstreze același sens în orice context, și să nu genereze interpretări multiple.

Primii paşi în structurarea terminologiei investigaţiei criminale pot fi făcuţi plecând chiar de la cercetările aplicative de noi dezvoltate. Desigur, tehnicitatea lucrărilor noastre va tinde către un vocabular tehnic cu scopul de a aduce temenii în imediata posibilitate a înțelegerii, a plăcerii de a le memora, de a le folosi raţionalitatea şi de a le transmire reflectivitatea.

Pentru acest motiv, lucrarea noastră va debuta prezentând noţiuni ale terminologiei, filosofiei ştiinţei, care se ocupă cu studierea dintr-o perspectivă filosofică a elementelor interogaţiei (cercetării) ştiinţifice şi a validităţii acestora[2]. Vor urma noţiuni din domeniul ştiinţelor criminale în general, fară a uita psihanaliza, ca denumire a unei serii de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc şi care se dezvoltă împreună pentru a forma progresiv o nouă disciplină ştiintifică, un procedeu de investigare a proceselor mentale aproape inaccesibile prin alte metode.

Apreciind că investigația criminală se realizează într-o ordine logico-constructiva, demersul nostru privind sistematizarea (codificarea[3]) va avea în vedere următoarele: identificarea unui câmp criminal; stabilirea identității victimei, a martorilor și informatorilor; fixarea narațiilor testimoniale și a concluziilor provizorii privind rezultatele cercetării la fața locului; punerea în acord a datelor; stabilirea, dispunerea, verificarea și valorificarea operațiunilor expertale; reconstrucția scenei unei crime și identificarea modului de operare; notificarea profilului făptuitorului; formarea și reducerea cercului de suspecți, verificarea alibiului și asumării acțiunii criminale; formarea și exploatarea bazei de date modus operandi.

Desigur planul nostru de lucru este un plan provizoriu ce are ca obiect viaţa cuvintelor şi sintagmelor ce au fost exprimate, sunt exprimate și vor fi exprimate pe parcursul investigației criminale, cuvinte şi sintagme pe care le cunoaștem și urmează să le cunoaștem prin permanenta adăugare și înțelegere.

Soluţiile bune nu sunt deloc simple, iată de ce trebuie să aducem în discuţie necesitatea fixării termenilor de referinţă ai investigaţiei criminale din perspectivă semantică, etimologică, organizare dicţionară, echivalenţă în limba engleză, şi nu în ultimul rând de identificare a conceptelor principale și a cuvintelor cheie pentru dezvoltarea ulterioară a unor strategii de căutare terminologică[4].

Cred, şi timpul va demonstra, că o lucrare ştiinţifică privind terminologia investigaţiei criminale va aduce pe masa de lucru o serie de noţiuni care nu se vor confunda cu noţiunile consacrate ale ştiinţei procesual penale si ale științei criminalistice. Credem de asemenea că terminologia investigatiei criminale va fi utilă, în primul rând, cercetării aplicative, cercetare care ne este familiară şi care poate deveni utilă investigaţiei criminale.

De ce o terminologie a investigaţiei criminale?[5]

Mai înainte, investigaţia criminală era partea de căpetenie a Ştiinţei Criminale, cu teoria modului de operare, a organizării identificării judiciare şi criminale, cunoaşterea concepţiei și acțiunea sistemelor criminale. Fără îndoială că o vreme centrul Ştiinţei Criminale a suferit o strămutare, atenţia tuturor fiind îndreptată cu deosebire către problemele procedurii penale, care a reusit să-și structureze terminologia, lăsând viața cuvintelor și sintagmelor specifice investigației criminale în sfera de înțelegere a sinonimelor noțiunii terminologie, jargon, limbaj, vocabular.

Faptul că investigația criminală încă nu are terminologia fixată prin termeni de specialitate folosiți într-o știință, se datorează considerației suficienței terminologiei procesual penale. Azi, în această modestă dimensiune a începutului dorim să structurăm și să fixăm terminologia investigației criminale printr-un limbaj specializat necesar inițierii, elaborării, adoptării și aplicării, în conformitate cu prevederile Constituției României, a legii poliției criminale.

Definind procedura investigației criminale ca fiind ”procedura în devenire ” spre deosebire de procedura penală, care este procedura efectuată, elaborată, ajungem la ideea că procedura în devenire trebuie să privească principiile procedurii elaborate, pentru a dobândi caracteristicileunivocitătii şi non-ambiguității.

Cred că o procedură penală având ca obiect de studiu și aplicativitate făptuitorul cunoscut, alături de o procedură a investigației criminale cu atenția îndreptată spre făptuitorul necunoscut, vor fi în măsură să acopere spațiul descoperirii și cel al realizării actului de justiție.

Sunt convins că după un efort susținut alături de cei ce mi se vor alătura, lucrarea Terminologia investigației criminale va căpăta conturul științific necesar și meritat. Iată câteva pagini din viitoarea lucrare, menite să orienteze și să aștepte critica constructivă.

ACŢIUNEA CRIMINALĂ[6]

Acţiunea criminala este un sistem structural funcţional de acte, prin care faptuitorul intervine în ordinea fenomenelor naturale, sociale sau ideale, pentru a le schimba, conform ansamblului de însuşiri esenţiale, aptitudinale, specifice şi psihomorale ce îl caracterizează.

Relaţiile de ordine ale unui sistem sunt dependente de mecanismul de funcţionare a inferenţelor cauzale, necesare, logice, a tuturor raporturilor de determinare care-i guvernează geneza, structura şi dinamica. În acest sens, se folosesc expresiile de ordine cauzală sau logică a fenomenelor, pentru a se desemna stabilitatea calitativă şi randamentul funcţional optim al acestora. Termenul de ordine este opus şi totodată corelat cu cel de dezordine, care exprimă disfuncţionalitatea sistemelor, dezechilibrului raporturilor de determinare care le asigură integritatea şi stabilitatea calitativă. Dezordinea, determinată de acţiunea unor factori aleatori, este un efect al preponderenţei interacţiunilor întâmplătoare şi al condiţiilor mediului extern, a căror influenţă şi exercitare determină dezechilibrarea stabilităţii sistemului şi schimbarea calitativă a acestuia.

Sentimentul de dezordine, uneori macabră, care ne încearcă în momentul vizualizării scenei unei crime trebuie obiectivizat din punct de vedere profesional. Dezordinea aparentă este, în fapt, sistemul structural funcţional de acte… pe care le şi reflectă. Dacă manifestarea făptuitorului creează un sistem, acesta trebuie investigat ca atare. Orice intervenţie determină dezechilibrul său, cu consecinţe sigure în planul vicierii concluziilor.

Mecanismele cauzale sunt mecanisme logice care ne pot indica conotaţia unei intervenţii nedorite – fie din neglijenţă, din necunoaştere, fie datorită calculului psihologic, de natură a induce în eroare. Orice intervenţie este de natură a întrerupe cursivitatea logică a stărilor de fapt, indiciu care trebuie să ne sensibilizeze.

Elementele definirii

  • a. Sistemul structural funcţional de acte poate fi privit astfel, acţiunea prin care faptuitorul intervine este gândită, pregătită, executată, negată sau asumată. Fiecare element al sistemului structural funcţional de acte reprezinta un element al actiunii ce încorporează particularitati privind alegerea victimei, timpul, spatiul şi modul de executare
  • b. Schimbarea ordinei fenomenelor naturale, sociale sau ideale, se realizeaza prin intenţie directă (omor) sau indirectă ( tâlharie, viol… având ca urmare moartea victimei)
  • c. Ansamblul de însuşiri esenţiale, aptitudinale, specifice şi psihomorale ce caracterizează faptuitorul, urmează a fi determinate şi valorificate în procesul complex al descoperirii

Categoriile acţiunii criminale: ( N.Zamfirescu )

  • a. Actiuni criminale cu autori cunoscuti (A.C.) indicarea autorului sa făcut în urma depoziţiilor martorilor sau concluziilor expertale (dactiloscopice şi biocriminalistice) provizorii;
  • b. Actiuni criminale prezumate (A.C.P) prezumţia că o persoană disparută a fost victima unei acţiuni criminale;
  • c. Actiuni criminale cu autori necunoscuti (A.N.) autorul urmează a fi descoperit prin operatiuni specific procedurii investigaţiei criminale.

Departajarea acţiunilor criminale cu A.N. dupa caz, cu autor neidentificat sau necunoscut
a. Autor neidentificat.
Atunci cand investigatiile preliminare indica existenta unor dovezi ce conduc la identificarea fizica a autorului, respectiv, autorul a fost vazut de un martor care poate face recunoaşterea din grup, la locul faptei au fost descoperite şi relevate urme papilare, genetice a caror expertizare va indica autorul, au fost înregistrate imagini ale fizionomiei autorului, o definim acţiune criminală cu autor neidentificat.
b. Autor necunoscut
Atunci cand nu profitam de dovezi ce pot conduce la identificarea fizica a autorului.

MODALITĂŢLE CUNOAŞTERII ACŢIUNII CRIMINALE[7]

Cercetarea directă
Această etapă presupune prezenţa ofiterului de poliţie criminală în echipa de cercetare la faţa locului, alături de magistrat, ofiterul de politie judiciara, specialistii în tehnică criminală şi medico legală, alţi specialisti, aceştia din urma având obligaţia determinării locului săvârşirii faptei, dacă au fost produse modificari, fixarea rezultatelor în urma realizării fotografiilor şi înregistrarilor video, căutarea, identificarea, interpretarea şi ridicarea urmelor, notificarea procesului verbal, şi a schiţei locului faptei, în conformitate cu principiile metodologice generale şi specifice fiecarui caz în parte.

Cercetarea expertală
Cercetarea expertală,are ca obiect lămurirea unor fapte sau împrejurări care exced cercetării juridice directe, pe care o completază. Certificarea în profesia de expert se face pe baza competenţelor corespunzătoare unui domeniu de specialitate, astfel că expertul delimitânduse la domeniul sau de specialitate nu priveşte cauza în asamblul său. Această cercetare se realizază punctual pe tot parcursul procesului civil sau penal sub autoritatea decizională a organului judiciar, având deci caracter restrictiv şi deopotrivă caracter limitativ întrucât expertul răspunde numai la întrebările formulate în cuprinsul ordonanţei de efectuare a expertizei.

Cercetarea ştiinţifică aplicată
Cunoaştea, centralizarea şi interpretarea elementelor necesarelimpezirii situatiei de fapt în scopul descoperirii autorilor necunoscuţi comporta mijloacele de investigatii destinate unui proces de descoperire, motiv pentru care atrage responsabilitatea cercetarii științifice aplicative, care are ca obiect stabilirea, cunoaşterea şi explicarea situaţiilor de fapt în generalitatea şi particularitatea acestora asimilând adevărurile ştiinţifice logic necesare si explicand fenomenele supuse dezbaterii prin succesiunea a trei momente importante,respectiv: momentele cunoaşterii acţiunii criminale, momentul constructiv – creativ şi momentul critic – valorizator.

Când, dupa efectuarea cercetării la faţa locului, structurile poliţiei criminale primesc dosarul acţiunii criminale ramase cu A.N. realizează cunoaşterea prin observaţie directă şi regândire, mai précis prin abordare din perspectiva ştiintei descoperirii, a operaţiunilor tehnice iniţiale, respectiv:mijloacelor de fixare a rezultatului cercetarilor la fata locului, inclusiv a operaţiunilor privind interpretarea tehnico-ştiintifică a urmelor desfăşurată în cîmpul infracţiunii;rapoartelor de expertiză şi constatărilor tehnice ; înscrisurilor; denunţurilor şi declaraţiilor persoanelor. Se are în vedere şi obiectivizarea conţinutului proceselor verbale de redare în formă scrisă a interceptărilor convorbirilor şi comunicărilor;…

În concret, ofiţerul de politie criminala alaturi de procurorul criminalist, în scopul cunoasterii activităţilor iniţiale, la care după caz, a participat sau nu a participat, procedează la observarea directă, regândirea şi punerea în acord a datelor reflectate de câmpul criminal şi rezultatelor de laborator, elaborand în acest sens raportul de cercetare ştiinţifică prin care face cunoscută înţelegerea, familiariza sa cu fapta cercetată, redactand totodată actul (edictul) prin care se angajază să parcurgă un program investigativ complex.

În situaţia în care pe parcursul cunoaşteri, sunt sezizateşi confirmateelemente ale situaţiei de fapt nelimpezite, respectiv: necunoscute; erori ori manifestari subiective, operatiunile trebuesc extinse, mai ales atunci când aceste situaţii de fapt se raportează la persoane suspecte. In această situaţie rezultatele cunoaşterii se raportează la indicii şi prezumţiile incriminatorii, în vederea prevenirii erorii judiciare.

Folosirea unor mijloace de exprimare cu caracter ştiinţific, realizate cu îndemânare deosebită, pricepere, si măiestrie de persoane ce sunt recunoscute ca legitime şi care pot ajunge la cunoaşterea „lucrului-în-sine”, la perceperea fenomenelor prin experienţă, diligenţa şi talent, sunt repere de selecţie bine definite, chiar dacă furnizorii de ştiinţă nu fac parte din categoriile enunţate de art.172 (4) respectiv, experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate, alături de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate.

IDENTIFICAREA UNUI CÂMP CRIMINAL[8]

Identificá, identífic, vb. I. Tranz. A constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaște. ♦ A considera mai multe noțiuni, obiecte, ființe etc. diferite ca fiind identice. ♦ Refl. A se Din fr. identifier, lat. identificare.

Identificarea unui câmp criminal, reprezintă suma activităților prin care specialiștii în investigații criminale interpretează urmele, verifică și valorifică mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului, pun în acord concluziile provizorii și cele expertale, în scopul de a răspunde la cele șapte întrebări esențiale.

Prin caracterul său, operațiunea de identificare a unui câmp criminal constituie un procedeu investigativ având drept obiect obținerea de date privind identificarea lui modus operandii, realizarea și reducerea cercului de suspecți, creionarea profilului suspectului. ( N.Zamfirescu )

Cele șapte întrebări esențiale – Formula celor 7 întrebări (întâlnită în jurisprudență română – Quis? Quid? Ubi? Quibus auxilis? Curr? Quomodo? Quando? Qu’on?) are ca destinație să clarifice următoarele aspecte: ce faptă s-a comis și care este natura ei; unde s-a comis fapta cercetată; când a fost săvârșita; cine este autorul ei; cum, în ce mod a săvârșit-o; cu ajutorul cui; în ce scop a fost comisa[9].

Ghidul celor şapte întrebari fundamentale

1. Ce faptă s-a comis – omor, omor calificat, omor deosebit de grav, ucidere din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, viol având ca urmare moartea victimei, relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, având ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, tâlhărie care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, atentat, atentat contra unei colectivităţi, acte de diversiune, care au cauzat pierderi de vieţi omeneşti.

2. Când a fost săvârşită fapta – data, ora, în timpul zilei, seara, în timpul nopţii, dimineaţa, condiţii meteorologice…

3. Unde s-a comis fapta – mediul, zona şi locul comiterii.

4. Cine este autorul faptei – sadic, psihopat sexual, exhibiţionişt, homosexual, violator cu forme accentuate de brutalizare şi de vătămare a victimei, tâlhar, criminal în serie, criminal plătit.

5. Cum, în ce mod s-a săvârşit fapta – cu arme de foc, corpuri contondente, arme albe, lovire, forţă fizică, maltratare, substanţe toxice, înec, strangulare, asfixie, agenţi psihici, mijloace de locomoţie, incendiere, electrocutare, refrigerare.

Răspunsul la această întrebare priveşte, desigur, şi cele trei elemente ale acţiunii infracţionale, respectiv: iter criminis cunoaşterea şi urmarea drumului făptuitorului; modus procedandi – cunoaşterea modului concret de manifestare în pregatirea comiterii, în timpul comiterii şi după comitere; punctum saliens – stabilirea particularităţilor de comitere, prin precizarea punctului caracteristic ( N.Zamfirescu )

6. Cu ajutorul cui a fost săvârşită fapta – investigatori, complici, coautori, găzduitori, tăinuitori, plasatori.

7. În ce scop a fost săvârşită fapta – omor în scop de jaf, omor din răzbunare, omor din gelozie, omor cu motiv sexual, omor la comandă, omor spontan etc.

OPERAȚIUNILE DESCOPERIRII[10]

Prin folosirea metodelor ştiinţifice, a evidenţei fizice, a motivaţiei deductive şi inductive şi a interacţiunii acestora, operaţiunile descoperirii urmăresc să analizeze întreaga scenă a crimei, reconstituind-o cu scopul de a înţelege mai bine elementele acesteia şi de a putea determina individualitatea făptuitorului.

În funcţie de finalitatea primelor cercetari, respectiv a reflectivităţii urmelor şi a proceselor investigative, rezultatele cercetarii aplicate urmează a fi fixate în cuprinsul următoarelor acte ale procedurii criminale: reconstrucţia scenei crimei; modelul ipotetico–deductiv şi individualitatea ipotetică.

1. Reconstrucţia scenei unei crimei constă într-o operatiune de percepere a reflectivitatii urmelor descoperite, relevate şi examinate în vederea identificării / neidentificării unui câmp criminal, iar în caz pozitiv a determinarii momentelor derulării acţiunii criminale. În fapt, este o notificare a concluziei privind existenţa / inexistenţa faptei cu caracter penal şi în caz pozitiv a cronologiei acţiuniilor făptuitorului şi a victimei, având drept scop cunoaşterera şi reţinerea imaginei acţiunii criminale.

2. Modelul ipotetico-deductiv constă în avansarea unei ipoteze pe baza reflectivităţii urmelor ce indică un câmp criminal şi a concluziilor investigaţiilor efectuate asupra situaţiei de fapt (audieri de persoane, informatori) urmată de compararea rezultatelor deduse logic cu materialul observaţional. În fapt, este o notificare de propoziţii ipotetice deduse din analiza elementelor şi a caracteristicilor acţiunii infracţionale, organizate sistematic în ordinea momentelor derulării manifestărilor dinamice ale victimei şi ale autorului.

Are ca scop organizarea logică a conţinutului ipotetic de idei – avansate şi propuse atenţiei proceselor investigative. Înlesneşte înţelegerea succesiunii fenomenelor în funcţie de ansamblul condiţiilor, faptelor si imprejurarilor exterioare. Întreaga gamă de operaţiuni privind observarea faptelor ne creează convingeri privind interacţiunea manifestărilor făptuitorului şi ale victimei. Orice manifestare presupune o dinamică pe care trebuie să o intuim, realizând pentru noi imaginea scenariului crimei. Purtători ai acestui scenariu, pe care îl vom ajusta şi îl vom completa permanent, vom reuşi să desprindem la un moment dat imaginea făptuitorului, care este semnificantul central al imaginii actiunii criminale.

Modelul ipotetico-deductiv are în vedere şi organizarea conţinutului de idei necesar investigării suspecţilor şi, ulterior, a făptuitorilor. (ex. Strategia prezentarii situatiilor de fapt deduse logic, ca situatii de fapt cunoscute pe cale audierii unor martori, sau rezultatului unor expertize)

Modelul ipotetico-deductiv se prezintă sub forma unei notificări organizate. Acesta are ca preambul prezentarea generală a cauzei şi a activităţilor desfăşurate, respectiv, concluziile tehnico-criminalistice, medico-legale şi biocriminalistice precum şi cele ale investigaţiilor poliţieneşti. Propoziţiile ipotetice trebuesc susţinute prin notificarea metodei care stă la baza inducţiei.

Odată redactat şi înţeles, modelul ipotetico-deductiv este folosit pentru desprinderea semnificantului central al imaginii ipotetice (făptuitorul) din spaţiul şi din timpul ideal al propoziţiei ipotetice şi poziţionat în spaţiul şi în timpul psiho-socio-psihiatric al individualităţii sale.

3. Trinomul individualităţii ipotetice
Modelului ipotetico-deductiv, care consemnează imaginea mentală a reconstrucţiei scenei crimei, i se alătură notificarea trinomului individualităţii ipotetice. Avem în vedere:individualitatea biocriminalistică (fizică), individualitatea modului de operare si individualitatea psihocriminalistica (reperele psiho–socio-psihiatrice[11])

POZIȚIONAREA VICTIMEI ÎN RAPORT CU INFRACTORUL

Gradul de implicare şi de responsabilitate al victimelor

Mendelshon
1. victima total nevinovată (pruncuciderea);
2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă);
3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocatoare);
4. victimă mai vinovată decât infractorul;
5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare);
6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară

E. A. Fattah (1967)
1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură;
2. victimă latentă, lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant;
3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini;
4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite la schimbări de atitudini periculoase, euforice isterice, exaltate, melancolice;
5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute.

S. Schafer
1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului;
2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul;
3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional;
4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi;
5. victime slabe sub aspect social;
6. alte victime;
7.victime politice.

Tipuri de victimizare[12]:
1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni;
2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale;
3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică;
4. participarea mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort;
5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii.

Gradul de implicare a victimei
1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei;
2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate;
3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;
4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.

ȘTIINȚELE CRIMINALE

Criminalistica – Criminalistica este ştiinţa care studiază fenomenologic viaţa criminalului şi crima aşa cum se petrece în realitatea faptelor cu scopul de a contribui la descoperirea faptaşilor şi la definirea şi identificarea faptelor criminale[13].

Tehnica Criminală – Spre deosebire de criminalistică, tehnica criminală este o ştiinţă strâns legată de materie. Ea se ocupă cu identificarea autorilor necunoscuţi în persoana lor fizică după urmele ce aceştia au lăsat la locul faptei, precum şi cu identificarea mijloacelor, instrumentelor şi armelor de care ei au uzat.

Tehnica poliţienească nu face decât să concretizeze concluziunile la care a ajuns ştiinţa criminalisticii şi tehnicii criminale, în organizări de natură a fi uşor înţelese în mecanismul lor practic. (C.Ţurai)

Psihocriminalistica – este operatiunea logica prin care se stabileste continutul nealterat al unui adevar necunoscut. ( N.Zamfirescu )

Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile şi metodologia ştiinţelor medicale la domeniul juridic si cel al descoperirii faptuitorilor, fiind o specialitate interdisciplinară, situată la graniţa între ştiinţele biologice şi cele social-juridice. În interesul justiţiei, medicina legală urmăreşte să obiectiveze şi să evalueze aspectele medicale conţinute în speţele juridice sau cele ale descoperirii, cu privire la omul în viaţă sau cel decedat, oferind un suport probatoriu ştiinţific expertal, denumit probaţiune biologica. ( De la Enciclopedia libera )

Victimologia – conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima. În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei. ( De la Enciclopedia libera )

Criminologia – Criminologul francez J. Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri: cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal; cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora; cel al criminalităţii – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.

Specialist in investigatii criminale – specialist a carui activitate profesională a inceput după ce a urmat cursurile unei şcoali superioare de Poliţie Ştiinţifică, a obtinut un grad profesional superior (comisar, procuror criminalist) si face dovada unor permanente preocupări pentru triumful unor concepţii superioare in domeniu. (N.Zamfirescu)

[1] De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[2] Enciclopaedia Britannica, Philosophy of Science: Nature, scope and relations of the subject, CD Deluxe Edition, Published by Britannica.com, 2000.
[3] N. Zamfirescu, o definiție a codului identificării criminale “mecanism profesional prin care se înregistrează, se conservă, se transmit și capătă perspectiva, bunele practice ale investigației criminale“.
[4] Semántic, -Ă,semantici, Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor și a evoluției acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. Etimologíe,etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două sau din mai multe surse diferite. Etimologie populară = modificare a formei sau a sensului unui cuvânt (recent intrat în limbă) sub influența unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă și uneori de sens.
[5] În unele ţări există reglementări precise privitoare la terminologiile diferitelor domenii. De exemplu, în Franţa, există în cadrul fiecărui minister o comisie de terminologie, care fixează liste de termeni de referinţă şi propune echivalenţi francezi pentru termenii străini. Aceste propuneri sunt publicate în Journal officiel (echivalentul Monitorului Oficial din România) şi devin recomandări pentru populaţie şi întreprinderi, iar folosirea lor este obligatorie în contractele încheiate de persoanele juridice. Există baze de date cu terminologiile recomandate de organisme oficiale în Belgia, cu traducerea termenilor în engleză, flamandă şi germană, sau în Québec (Canada), cu termenii echivalenţi în engleză. Alte baze de date sunt multilingve, cum este cea a ONU, sau cea a Uniunii Europene…
[6] N. Zamfirescu, Procedura investigatiei criminale, Ed. AncaPrint 2016
[7] N. Zamfirescu, Note cercetare științifică
[8] N. Zamfirescu, Note cercetare științifică
[9] Denumire convențională “formula celor 7 întrebări”, sau alături de aceasta, “formula celor 4 întrebări”, aplicabile în majoritatea cazurilor.
[10] N. Zamfirescu
[11] C.Turai, Elemente de Criminalistică şi Tehnică Criminală, In capitolul intitulat “Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale” face urmatoarea notificare “…întocmirea unui portret psihocriminalistic…
[12] Lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang
[13] C.Turat, “ Criminalistica studieaza în mod deosebit operaţiunile criminale : asasinatele, tâlhăriile, spargerile, furturile, etc. pentru a sesiza caracteristicile lor.
Iter criminus, drumul parcurs de făptaş trebue descoperit şi urmat cu exactitate nu numai pentru că pe acest drum la modul operaţiunei, dar mai ales pentru că pe acest drum Tehnica Criminală, poate găsi o sumedenie de urme şi indicii.
Modus operandi determinarea modului caracteristic în care făptaşul a operat precizarea mijloacelor de care a uzat, identificarea instrumentelor de care s-a folosit, constituiesc cel mai important capitol al Criminalisticei aplicate şi în acelaşi timp capitolul cel mai elocvent în susţinerea tezei noastre că în lupta pentru descoperire Ştiinţa Criminalisticei nu ar fi de niciun folos fără sprijinul Tehnicei Criminale şi tot astfel Tehnica Criminală, cu toate vastele laboratoare la care poate apela nu poate da niciun rezultat, decât dacă este întrunită în mână şi dirijată de mintea criminalistului.
Punctum Saliens, punctul caracteristic, punctul care sare în ochi, în studiul modului în care făptaşul a operat. Urmând cu preciziune iter criminus, stabilind cu exactitate modus operandi şi sesizând punctum saliens înseamnă că din punct de vedere criminalistic am definit o operaţiune şi am adunat toate elementele în vederea descoperirii autorului necunoscut după modul caracteristic în care a operat.”